De cate ori ni s-a intamplat sa pierdem persoana iubita??De cate ori simtim cum sufletul ni se transforma in piatra?Orice fata care a iubita ma va intelege .Dar totusi unde se duc toate iubirile trecute?Toate sentimentele?Toate gandurile?Se duc.....In sertarul sufletului nostru.Le asezam cu grija,le ordonam cu rabdare...incap toate....Le pastram bine pentru ca stim ca vom avea nevoie de ele mai tarziu...cand ne vom simti singure,parasite,izolate...ele vor fi ca un izvor care ne salveaza de la desertul amaraciunii.Sunt zile cand privim ore in sir in gol,iar in sufletul nostru se petrece viata insasi.Sunt zile cand tot ce atingem si privim ne trezeste amintiri....Si totusi daca am privi mai atent,daca ne-am opri din goana pustie a sufletului,am putea observa lucrurile din jurul nostru.Am putea observa soarele care straluceste afara,florile care infloresc pe pervaz,copiii care se joaca bucurosi in parc.Atunci simtitm cum ceva puternic ne loveste in stomac,ca o bula de aer care ne invadeaza trupul...ceva ce aveam atata nevoie.Totul din jurul nostru e atat de frumos si ne indeamna la fericire.Prietenii care vin la poarta casei noastre doar pentru a ne oferi un buchet de zambete,pentru a ne mangaia chipul si a ne atinge inima cum numai ei stiu sa o faca.Vorbele lor ne calmeaza sufletul ranit,si adauga un plasture imens la rana adanca din el.Simtim cum ne regeneram,cum incepem sa ne dezmortim,precum un ghiocel care iese timid din zapada la atingerile razelor soarelui.Ne simtim fragile si vulnerabile,usor de doborat dar greu de ucis.Simtim cum funia din jurul gatului nostru dispare,putem respira aerul curat,si putem din nou sa simtim,sa traim,sa visam.Ne privim in oglindam,ne vedem chipul care are inca urmele sufletului ranit,ne privim trupul firav si slabit,dar inca viu ,ne privim pe noi intr-o reflexie goala.Vrem din nou sa simtim,sa traim,sa iubim.Sufletul nostru e ca o vioara la care nu s-a mai cantat de mult,dar care daca este acordata reda cele mai frumose sunete.Avem nevoie de un violonist priceput si chiar daca el nu este ,avem in fata noastra o sala plina de spectatori,care se multumesc doar privindu-ne.
Pasim din nou usor in lume,cu timiditatea unei fiinte care a indurat prea mult, ,dar a castigat enorm.Fiinta care a pierdut persoana iubita,dar care a castigat admiratie,incredere, rabdare...Fiinta care s-a reinventat,care s-a reconstruit bucata cu bucata,care a fost lipita cu rabdare, si terminata cu incredere,iar la sfarsit a fost privita cu admiratie.Fiinta care are inca ochii umezi de lacrimi,dar puternici,care are trupul gol,dar dur,sufletul imens si plin de petice.
Chiar daca sufletul este sfaramat in mii de bucati,nu vom lasa pe nimeni sa il calce cu talpile goale.Ne lipim fiecare bucatie cu meticulozitate,rabdare,precum un artist care vrea sa isi reasambleze opera.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu